Cred că numai un copil defect s-ar putea bucura atunci când începe școala. Eu am fost unul, dar nu pentru mult timp. Încă din primele minute de când mi-am văzut colegii și clasa am izbucnit într-un plâns isteric. Nu mă întrebați de ce. Nici eu nu pot răspunde. Săraca bunica, chiar și acum îmi amintesc cum m-a târât înapoi în clasă…
Înainte să merg la școală nu avusesem contact cu foarte mulți copii. Eram acel tip de odraslă bolnăvicioasă, rușinoasă și care s-a jucat cu păpușile până la vârsta de 13 ani. Până atunci nu mă gândisem vreodată că ar putea fi ceva diferit la mine. Sincer, nici nu mă uitam des în oglindă, nu îmi păsa. Era suficient să îmi aud gândurile ca să știu că exist. Cât despre trup, mă închipuiam ca toți ceilalți: cu doi ochi, două urechi, o gură și un nas, membre și trup.
Ajunsă într-un nou colectiv, văzând în jurul meu copii care se joacă, se bat, aleargă, râd, am vrut să iau și eu parte la aceste noi activități. Însă m-am confruntat cu o vehementă respingere din partea lor. Când voiam să intru în joc, niciodată nu mai erau locuri pentru mine. Când jucam prinselea, indiferent cine venea, eu eram cea care fugărea. Nedreptatea. Asta a fost a doua lovitură. După un timp de acomodare, colegii mei nu se sfiau ca alături de respingere să îmi adreseze și mici batjocure și porecle de tipul ,,Moby Dick”, ,,babană”, ,,aragaz cu patru ochi” – căci da, aveam și ochelari. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, sunt diferită din punct de vedere fizic de ei. Nu era ca și cum aveam nasul cârn sau un ochi mai mic și unul mai mare. Era ceva vizibil și care începea să mă împovăreze, la propriu chiar. Nu mai spun că de atunci, din clasa I până în clasa a VII-a, comentariile la adresa mea au devenit din ce în ce mai tăioase.
Cum m-au afectat toate acestea? De fiecare dată când trebuia să fim cântăriți la cabinetul medical mă rugam lui Dumnezeu să fie gălăgie, ca să nu audă nimeni câte kilograme am sau mă gândeam cum să dispar și să scap de această tortură. Realizând că nu o să fiu niciodată pe aceeași lungime de undă cu colegii mei, am fost mereu singuratică, am încercat să îmi compensez defectul fizic prin rezultatele bune de la școală, stăteam mai mult în casă și citeam. Chiar și când mergeam în tabere, vara, nu era moment în care să nu mă simt complexată, ignorată, jenată, iar cu timpul am început să văd defecte în toată ființa mea. Nu am încercat niciodată să ripostez răutăților lor. Preferam să plâng acasă, atitudine total greșită pe care o recunosc abia acum. Am trăit multă vreme crezând că toți oamenii sunt răi și îi resping pe cei care sunt diferiți. Într-o oarecare măsură, încă mai cred asta. Dar, în timp, mi-am dat seama că cel mai greu lucru este să găsești oamenii binevoitori, cu care merită să-ți petreci timpul și pentru care merită să îți verși lacrimile. Odată ce începi să îi recunoști și să îi ai drept prieteni, te vezi altfel în oglindă. Mie, una, a ajuns chiar să-mi placă ceea ce văd, deși știu că mai am de lucrat.
Corina are 17 ani și este elevă în București. Îi place să creadă că păstrează încă o fărâmă din naivitatea copilăriei. Biologia și istoria sunt câteva dintre domeniile ei preferate. Își petrece timpul liber urmărind filme vechi, citind și, bineînțeles, scriind. Asta când nu se luptă cu matematica.
Acest text a fost scris în cadrul unui atelier de scriitură personală ținut de la jurnalista Ana Maria Ciobanu.
