Depresia este una dintre afecțiunile psihicului despre care nu primim foarte multe informații. Rămâne în sertarul obscur al problemelor oamenilor „nebuni” de care facem mișto/ne e cam teamă/ne cam ferim. Cea mai tânără colegă a noastră, Monica, povestește despre depresia ei.
Sunt depresivă de vreo trei-patru ani. Însă am avut, de-a lungul timpului, doar vreo trei perioade în care depresia s-a înrăutățit. Psihologul meu le numește „episoade depresogene”. Aceste episoade sunt importante pentru tot procesul legat de depresia mea, dar nu o să vorbim despre ele pentru că sunt prea intime şi uşor plictisitoare. Aşa că vom sări la ce s-a întâmplat acum o săptămână: duminica în care am încercat să mă sinucid.
Dar întâi, ce e depresia?
În primul rând, vreau să lămuresc un lucru, mai precis ideea falsă că, atunci când cineva e depresiv, nu este conştient de cât de frumoasă e viața şi pentru câte lucruri merită să trăieşti. Din contră: vezi şi mai clar câte lucruri ai în jurul tău şi câţi oameni ţin la ţine. Problema e că nu eşti capabil să procesezi acest fapt obiectiv – că există lucruri bune în viața ta –, astfel încât creierul tău să elibereze serotonină, chestia aia care îţi „provoacă” fericirea. Aşa că data viitoare când auziţi că cineva vrea să moară, argumentele voastre că soarele răsare aşa frumos şi păsările cântă nu o să ajute cu nimic. Mai mult, probabil că intenţia voastră, deşi nobilă, o să fie cam iritantă pentru persoana în cauză.
Al doilea lucru pe care vreau să îl clarific, înainte de a trece la partea cu internarea, este următorul: depresia nu e declanșată neapărat de un eveniment anume. Am fost întrebată de zeci de ori cine e nenorocitul care m-a dat peste cap şi de zeci de ori a trebuit să explic că nu există „el”. Nu mă pricep la anatomie, însă, din experienţă proprie, vă spun că depresia poate apărea doar de la un deficit de serotonină, de la nişte frustrări mai vechi sau de la nişte probleme fireşti ale vârstei (cel mai probabil e vârsta cu ceva presărat pe deasupra).
Internarea în spital
Și-acum, partea interesantă: după ce am încercat să mă sinucid mai mult sau mai puţin voluntar, psihiatra, psihologul şi ai mei mi-au propus să mă internez „câteva zile” la spitalul Titan. Am fost de acord și miercuri m-am „cazat”. M-am schimbat în pijamalele pe care urma să le port fără nicio jenă cam toată perioada următoare şi am mers în salonul meu. În fiecare salon erau în medie trei persoane, trei paturi și trei noptiere, un frigider, o chiuvetă şi o icoană. A, şi geamuri. Există geamuri.
PRIMA ZI – Miercuri
A fost oribilă. După ce am dormit 70% din timp, am decis disperată că e timpul să plec şi că mă pot face bine şi acasă. Mama a apelat la argumente logice pentru a mă convinge să stau până vineri.
A DOUA ZI – Joi
Am dormit doar 50% din zi. Ca să mă simt mai ok, număram secundele până vor veni ai mei să mă viziteze. Evitam pe toată lumea şi mi se părea totul foarte incomod.
A TREIA ZI – Vineri
Ei bine, aici lucrurile devin interesante. Parcă nu mai uram locul aşa tare. Am început să am energie. Am măturat curtea. Am făcut conversaţie cu o doamna care îmi amintea de bunica, care mi-a fost super dragă încă de la început. M-a vizitat o prietenă, mi-a adus ţigări, it was a good day.
A PATRA ZI – Sâmbătă
Am mâncat pizza şi ecler – și cu asta cred că am zis destul. Energia era pe plus.
A CINCEA ZI – NUMITĂ ŞI ,,ZIUA MINUNE” – Duminică
Duminică a fost într-adevăr o zi bună, ziua în care am hotărât că îmi place aici. Duminică mi-am făcut prieteni noi, am jucat rummy şi i-am convins pe oamenii care lucrează aici să ne lase să ne uităm la un meci de fotbal în sala de mese (ceea ce e mare lucru, credeți-mă!).
În total am fost internată o săptămână și două zile.
De ce povestesc toate astea?
Pentru că ştiu că nu sunt singură. Ştiu că, poate, tu sau prietenii tăi sau părinţii tăi suferiți de depresie. Şi e înfricoşător şi trist să simţi lucruri pe care nu credeai că e posibil să le simţi vreodată. Iniţial nu am vrut să spun nimănui că mă internez. Apoi, când m-am internat, voiam să plec în secunda a doua şi nu înţelegeam de ce trebuie să fiu departe de ce mă face fericită, să nu fac nimic toată ziua şi să-mi plâng de milă.
Dar iată concluziile la care am ajuns după aceste zile în spital:
1. Să ieşi din zona ta de confort înseamnă să faci efort; e greu şi plictisitor şi înfricoşător, dar asta te ajută să vezi că fericirea nu e ceva ce ţi se dă doar pentru că.
2. Ai nevoie de o pauză de la tot. Da, de la absolut tot ce ştii, şi de la prieteni, şi de la părinţi. Asta nu înseamnă că nu îi iubeşti, nu înseamnă că eşti un/o nenorocit/ă, înseamnă că ești un simplu om.
3. Dacă îi lași, oamenii pe care îi întâlneşti aici te pot învăţa lucruri pe care nu o să le afli altfel în mulţi, mulţi ani.
4. E OK să fii nasol. E OK să fii depresiv, să plângi, să simţi, să te exteriorizezi. E OK să vorbeşti cu oamenii şi să le ceri ajutorul. E OK să fii tu.
Imagine reprezentativă CC Joana Roja http://www.flickr.com/photos/cats_mom/.
