Not the Church, Not the State, Women must decide their faith! / Nu Biserica, nu statul, ci femeile trebuie să-și hotărască soarta! Asta strigau protestatarele și protestatarii din jurul meu pe străzile Dublinului în data de 28 septembrie 2013, Ziua Internațională de Acțiune pentru Accesul la Avort Legal și Protejat (Global Day of Action for Access to Safe and Legal Abortion), la Marșul Pro-Alegere (Pro-Choice) organizat de Abortion Rights Campaign. A fost un eveniment care a încheiat o serie de alte activități, printre care și un atelier în care câteva femei care locuiesc în Irlanda și-au împărtășit poveștile personale și experiențele legate de întreruperea sarcinilor nedorite. A fost un sfârșit de săptămână extrem de emoționant, în care mi-am dat seama, poate mai mult decât până acum, cât de important este ca fiecare dintre noi să aibă dreptul de a alege și a decide singur/singură ce se întâmplă cu propriul corp. Despre asta aș vrea să vă povestesc: despre cum e să trăiești într-o țară în care dreptul de a alege ce se întâmplă cu trupul tău nu îți aparține.
În momentul de față, în Irlanda avortul este interzis prin Constituție. Interdicția e dată prin Amendamentul numarul 8, conform căruia persoanele care sunt implicate într-o procedură de avort pe teritoriul țării – atât pacientele, cât și doctorii acestora – pot fi pedepsite cu până la 14 ani închisoare. Avortul este permis doar dacă există un risc real și important la viața (atenție, nu sănătatea!) mamei. Cu toate aceastea, cu un an înainte de acest marș, pe 28 octombrie 2012, Savita Halappanavar a murit într-un spital din orașul irlandez Galway pentru că, deși sarcina îi amenința grav viața, întreruperea sarcinii nu i-a fost permisă la timp. Vorbim, așadar, despre un sistem care, în realitate, nu pune nici cel mai mic preț pe sănătatea și viața unei femei. Vorbim despre un sistem în care femeia nu are dreptul să aleagă și, în unele cazuri, nu are nici dreptul să trăiască.
Pedepsirea prin lege a avortului nu înseamnă că acesta încetează să mai aibă loc, așa cum poate ar spera cei care se opun acestei proceduri. În niciun caz! Avortul continuă să aibă loc, însă condițiile în care femeile accesează serviciile de terminare a sarcinilor nedorite fac ca experiențele acestora să fie însoțite de traume prin care nimeni nu ar trebui sa fie obligat să treacă.
Ce se întâmplă, de fapt: femeile își împachetează câteva schimburi într-un bagaj mic, un rucsac sau troler, si pleacă în Marea Britanie. Aproximativ 12 femei în fiecare zi, conform celor mai recente statistici. Într-un interviu cu The Irish Times, Ann Furedi, Directoarea Executivă de la British Pregnancy Advice Service povestește ce implică deplasarea femeilor din Irlanda în Marea Britanie. În primul rând, bani, mulți bani. Mai întâi pentru transport, care de cele mai multe ori este cu avionul. Apoi, femeile din Irlanda sunt asigurate medical în țara de origine, însă nu și în Marea Britanie, ceea ce înseamnă că trebuie să plătească pentru spitalizare și intervenția medicală. Pe lângă toate astea, ele trebuie să își plătească și cazarea într-un hotel pentru cel puțin o noapte. Nu toate femeile își permit să facă asta imediat cum au aflat că au rămas însărcinate (unele nu își permit deloc). Vorbim despre niște costuri ridicate; numai costurile medicale variază, ne spune Ann Furedi, de la aproximativ 460 de euro până la 1750 de euro, în funcție de cât de avansată este sarcina. Tu ai putea face rost de 460 de euro de pe o zi pe alta? Cele mai multe dintre noi nu am putea face asta și aceeași este și situația femeilor din Irlanda. Ce ajunge să se întâmple este că femeile fac eforturi majore să strângă bani (împrumuturi la bancă, vândut lucruri din casă), însă, pe măsură ce trece timpul, sarcina avansează, deci și costul unui avort crește.
Călătoria într-o altă țară pentru întreruperea sarcinii atunci când propria țară nu îți asigură acest drept nu înseamnă doar bani. Înseamnă și stres, traumă, singurătate, umilință, abandon, nervi, neputință. Înseamnă să te simți trădată de un sistem care ar trebui să te protejeze, în aceeași măsură în care își protejează toți cetățenii. Una dintre participantele la atelierul de povești personale a spus că ele sunt ,,femeile de care Irlandei nu îi pasă, ale căror decizii raționale nu sunt respectate de către stat”. Multe dintre ele pleacă singure și nu au parte de ajutorul partenerului, al familiei, al prietenilor. Unele mint pentru a-și lua liber de la serviciu, spunând că pleacă pentru câteva zile într-o scurtă vacanță. O vacanță?!
Choosing Choice: Packing Up Stigma (Alegem să alegem: împachetarea stigmei) a fost un atelier în care participantele au putut alege să împacheteze mici valize de carton cu povești, obiecte și alte reprezentări ale stigmei asociate cu experiența avortului, în special pentru cele care au plecat în altă țară pentru întreruperea sarcinii.
Avortul este o alegere, ca multe altele, pe care o femeie o face la un moment dat în viață. Motivele pot fi diverse: nu este momentul pentru un copil, nu își dorește încă să devină mamă, are deja prea mulți copii și nu se mai poate descurca, nu își permite să aibă un copil în timpul studiilor, a fost violată și în urma violului a rămas însărcinată, și multe multe altele. Câte femei și experiențe, atâtea motive! O altă participantă la atelierul de povești personale ne-a spus, plângând, că, dacă nu ar fi făcut avort, nu ar fi putut-o avea pe fetița ei absolut adorabilă care avea doar câteva luni. Oricare ar fi motivul, are o valoare în sine, iar decizia îi aparține numai și numai femeii sau fetei, pentru că ea este singura care poate decide ce e cel mai bine pentru ea. Corpul îi aparține ei și numai ei, nu statului, nu bisericii, nu familiei, nu prietenilor. Doar ei!
Încă nu reușesc să înțeleg de ce lucrurile se întâmplă în continuare pe dos într-o societate atât de avansată precum cea în care trăim astăzi, de ce mai bine de jumătate din populația unei țări este controlată în asemenea mod de către instituții, de ce ceea ce e bunul nostru cel mai intim și de preț, trupul nostru, devine o pânză pe care se scriu și se dezbat legi. Dar poate că nu trăim într-o societate atât de avansată precum obișnuiam să cred. Drepturile femeilor care locuiesc în Irlanda sunt în continuare încălcate, vocile lor nu sunt ascultate, accesul acestora la servicii este în continuare restricționat. Instituțiile care ar trebui să le reprezinte și să conducă în numele lor nu o fac. Nu s-au trezit încă la realitate, deși ceasul lor tot sună. Pentru asta, trebuie să strigăm în continuare. Și să o facem din ce în ce mai tare!
Ce ne dorim? Dreptul la avort! Când ne dorim asta? A C U M !
Irina Dimitriade
